-Nu stiu Denisa, ce se intampla, radiezi, ti-ai gasit pe cineva?
-M-am gasit pe mine! Ma pierdusem la un moment dat intre ura, durere si tacere, dar m-am regasit.
-Cum?
-Am tacut si am ascultat…
-Ce ai auzit?
-Tot! Absolut tot. Tot ce am facut si n-am facut. Tot ce sunt, ce nu sunt, ce am fost si ce as putea fi.
-Te-a durut?
-Cumplit!
-Dar ce ai auzit ca ai putea fi?
-Absolut orice doresc!
-Si ai crezut…
-Nu!
-Pai si atunci cum de esti atat de fericita?
-Pentru ca in toata neincrederea mea si neputinta mea am vazut ca oamenii din jurul meu cred in mine, ingrozitor de mult.
-Ingrozitor?
-Da, m-au socat de multe ori, dar mi-am dar seama ca ma vad departe, ma pun pe un piedestal si ma poarta pe aripi. Ei nu isi dau seama, dar asta fac!
-Hai ca mi-ai starnit rau curiozitatea ce ziceau ca faci sau ai facut…
-Tot ce fac sau au facut ei.
-Nu inteleg ceva… cum ai inteles ca te vad departe, daca tot ce au facut ei iti atribuie tie?
-Pentru ca nimeni nu accepta un om diferit. Trebuie sa fie ca majoritatea si atunci ii atribuie actiuni sau trasaturi de caracter comune pentru a-l face mai accesibil si mai tolerabil.
-Singura ai ajuns la aceasta concluzie?
-Nu. Am regasit iubirea neconditionata si iertarea deplina a Dumnezeului meu, al tau si al lor.
www.denisadumitras.com