Nu cred ca a existat vreodata vreo jignire mai mare decat sa mi se spuna ca sunt mica. Cred ca ma schimbam la fata de fiecare data cand mi se spunea asa si eram foarte suparata, desi nu recunosteam. Nici acum nu suport, abia astept sa fac varsta la care voi fi suficient de mare pentru a face orice fara sa fiu aratata cu degetul 👉🏼 ,,esti mica!”
Imi aduc aminte ca visam din frageda copilarie la momentul in care voi fi mare, voi fi mama, voi avea un loc de munca, o masina de condus… toate scenariile jocurilor mele aratau asa. Mereu ii spuneam mamei ca eu vreau sa fiu mai mare, ca vreau sa merg mai repede la scoala, ca vreau sa-mi creasca sanii, sa-mi creasca parul si sa fiu adolescenta in toata regula. Mama imi spunea mereu sa am rabdare… la scoala insa, m-a dat cu un an mai devreme, slava cerului!
Imaginati-va ca vecinii se jucau cu mingea pe-afara iar eu luam materialele mamei din dulap le asezam cu maiestrie pe mine, astfel incat sa am o rochie de seara, imi puneam sandalutele cu putin toc si ieseam pe banca sa ii privesc ca la un meci ,,royal”. Da, mi-am trait copilaria visand sa fiu mare.
Cand am ajuns in sfarsit la primul meu job, la 21 de ani, toata lumea imi spunea ,,Vai, ce mica esti!” asta era ok, dar cand greseam ceva, orice, imi spuneau ,,Lasa ca esti mica, ai timp sa inveti!” sau ,,Esti mica, ce stii tu!”, ba chiar ,,Mucoasa mica!”. Vai ce suparata eram… chiar daca glumeau, pana cand am invatat sa ii fac eu pe ei in varsta si sa zic ca eu imi permit mai multe asa, ca sunt mai mica. La acelasi nivel de ,,gluma “ cu care mi se spunea si mie, desigur. Nu sunt mandra de asta, dar da, era o consolare.
Sa stiti insa ca dincolo de aceste replici, acolo, in mintea si in sufletul meu s-a declansat un proces demonstrativ: eu pot, eu nu sunt prea mica, am sa le arat eu ce pot face. Avand mereu aceste lucruri m-am zbatut enorm si da… poate chiar am gresit fata de mine, poate fata de cei din jur sau poate chiar fata de Dumnezeu. Insa eu nu am vrut… decat sa fiu mare!
Dar sa retineti ceva, mai mari decat Dumnezeu nu exista si odata ce incercam sa tinem in fraie viata dupa bunul plac, sa grabim sau sa incetinim lucrurile in directia in care vrem noi, vine un moment in care Dumnezeu iti spune: Pana aici! Alege, ma lasi pe mine sa-ti ghidez viata sau vrei sa te ocupi tu de tot?
Acesta este unul dintre momentele dificile din viata in care oamenii pierd totul, isi pierd speranta, vine disperarea, agonia si parca totul atarna de un fir de credinta.
Tu ce alegi, sa te prinzi cu totul de credinta sau alegi sa gasesti singur solutii in bezna si in haos?
Denisa Dumitras